May
09
2009

O noapte linistita se anunta

Vibratile desi sunt in crestere, sunt inca departe de a atinge punctul critic. Asadar, orice ar fi in aceasta noapte nu va va pune vietile in pericol.

Din pacate nu va voi putea raspunde in seara asta la comentarii, le voi modera incepand de maine.

Va urez o noapte linistita si distractie placuta.

28 Comentarii to “O noapte linistita se anunta”

  1. MULTUMIM!
    SPER SA NU FIE CUTREMURUL MARE…
    P S : MAI DATI-NE UN SINGUR INDICIU PT. SEARA ASTA.
    NOAPTE BUNA…

  2. multumim, sambata 9 mai, luna plina…. erau putine emotii

  3. Oare de ce nu se vor modela mesajele in seara asta?

  4. multumim si tie o seara placuta! sper ca maine sa ne aduci mai multe informatii

  5. Iti multumim pentru ca ne-ai linistit si speram sa ai in continuare grija de noi.

  6. sa insemne asta ceva????????? cam ciudat………pana acum n-ati mai spus asta………..macar spuneati ca aveti weekend si ca plecati cu familia, prietenii, etc.
    Va doresc o seara buna!

  7. multumim. la fel si tie.

  8. multumim

  9. va multumesc pt tot ce faceti . asi dori sa fac un apel la toata lumea : ar fi bine ca in fiecare zi sa facem o rugaciune in jurul orei 9 seara , cand aveti probleme rugativa sincer si din inima la INGERII dvs pt ca o sa va ajute cu siguranta

  10. multumesc….eu una inteleg, sa dea domnul!

  11. aham,bine ca am gasit postarea asta!!nu mai puteam dormi de frica^ ^…multumim ca ne tineti la curent.sper ca totul va fi bine..noapte buna romania!!

  12. Multumesc!Te rog sa nu ne mai lasi ca azi,fara nici-o stire.D-zeu sa ne ajute!

  13. multumesc admine ca ai postat informatiile referitoare ca putem sta linistiti …si vreau sa zic ca azi 9 mai au fost 5 cutremure in romania de maxim 3 grade…deci nu e un motiv de panica si daca sunt cutremure mici intarzie sa apara ala mare si asta e bine:)

  14. Sa nu uitati domnilor ca exista un revers al medaliei! realizarile dintr-un domeniu devin ESEC in alt domeniu

  15. de ce pana la ora asta nu s-a postat nimic de catre admin?si de ce pana maine nu se va mai posta nimic?

  16. MULTUMIM SI ORIUNDE ATI FI,DUMNEZEU SA NE AJUTE ,SA DEPASIM CU BINE SI ACEASTA NOAPTE SI CAT MAI MULTE.SA NE AUZIM CU BINE SI DOAMNE AJUTA !

  17. pe siteul Institutului de seismologie aplicata la semaforul seismic- se spune ca IN URMATOARELE 2 ZILE MAREELE TECTONICE ATING MAXIMUL- ce inseamna asta?

    Admin:
    Din cate stiu este vorba de magma… si sper sa nu erupa ceva ?!?! Si astia de la foton parca au inceput sa ne vorbeasca in catrene

  18. Mareele tectonice nu se refera nicidecum la magma (lava) ci se refera la faptul ca, asa cum apa marilor si oceanelor este atrasa de luna plina in flux, tot asa si scoarta terestra este atrasa prin ridicare de acelasi magnetism lunar.
    Nu mai scrieti doar din presupuneri, ca doar sunteti administrator de blog.

    Vedeti aici :

    2. MANIFESTĂRI TERESTRE ALE ATRACŢIEI UNIVERSALE
    „… Tot ce-a chinuit altădată
    Mintea-nţelepţilor vechi şi tot ce frămîntă zadarnic
    Şcolile noastre cu lărmuitoare dezbateri, în faţă
    Astăzi privim, căci ştiinţa lui Newton împrăştie norii.


    Cerul înalt îl ajungem cu mîna ş-acuma se vede
    Tainiţa oarb’ a Pămîntului…”

    EDM. HALLEY (trad. Teodor A. Naum)

    „Cînd Newton a formulat legea gravitaţiei el n-a spus că Soarele ori Pămîntul ar avea proprietatea de a atrage; el a spus doar că orice corpuri, de la cele mai mari pînă la cele mai mici, par a avea proprietatea de a se atrage reciproc, adică lăsînd la o parte problema cauzei mişcării corpurilor, a formulat o proprietate comună tuturor corpurilor, de la cele infinit de mari, pînă la cele infinit de mici.”

    TOLSTOI

    Este un fapt de observaţie banală că orice corp din natură cade spre Pămînt dacă, nefiind susţinut, este liber s-o facă. De aici rezultă că el este supus unei forţe şi, cum aceasta se manifestă peste tot în spaţiul terestru, înseamnă că sîntem în prezenţa unui cîmp, în sensul indicat în capitolul precedent.

    Forţei acesteia, care nu este altceva decît greutatea corpului respectiv şi este proporţională cu masa lui, îi corespunde o acceleraţie egală cu intensitatea cîmpului, mărime care se numeşte gravitate (de la cuvîntul latin gravitas, care înseamnă greutate; a nu se confunda cu termenul gravitaţie, derivat din cuvîntul latin gravitatio, cu sensul de atracţie). Greutatea, deci forţa sub acţiunea căreia corpul tinde să cadă — luînd, în „cădere liberă”, o mişcare uniform accelerată, definită fără ambiguitate de gravitate —, este rezultanta a două forţe: forţa de atracţie (de gravitate), exercitată asupra corpului de ansamblul maselor terestre, şi forţa centrifugă, căreia îi este supus corpul în virtutea participării lui la rotaţia Pămîntului în jurul propriei axe. Cîmpul corespunzător, adică domeniul spaţial în care se resimte această influenţă complexă a atracţiei maselor terestre şi a mişcării de rotaţie a Pămîntului, influenţă datorită căreia corpurile de pe Pămînt sînt grele, este unul din cîmpurile fizice principale ale Pămîntului, numit cîmp gravific sau cîmp al gravităţii. El reprezintă — în terminologia pe care am convenit s-o adoptăm — un mesaj de prim ordin al planetei noastre.

    Partea cu mult cea mai importantă a greutăţii este componenta ei gravitaţională. Componenta corespunzătoare forţei centrifuge este, evident, nulă la pol pentru a atinge la ecuator, unde este maximă, abia o treime de procent din partea atractivă. Se înţelege, astfel, că practic nu se face o eroare prea mare considerîndu-se greutatea ca datorită atracţiei Pămîntului, neglijîndu-se deci intervenţia forţei centrifuge, cu alte cuvinte confundîndu-se cîmpul gravific cu cîmpul gravitaţional. De altfel, în geofizică, în particular în utilizarea variaţiilor gravităţii la studiul structurii subsolului, adică în prospecţiunile gravimetrice, se elimină prin calcul, în cadrul tratamentului datelor de observaţie, efectul corespunzător rotaţiei terestre, aşa încît mărimile cu care se operează sînt elemente ale cîmpului gravitaţional şi nu ale celui gravific. Totuşi, cîmpul real este acesta de pe urmă şi, la precizia atinsă astăzi în măsurători, se prinde nu numai efectul rotaţiei terestre ci şi chiar acela al atracţiei Lunii şi a Soarelui.

    Atracţia exercitată de Pămînt asupra corpurilor din spaţiul care-l înconjoară — asimilabilă, în condiţiile indicate mai sus, cu greutatea lor — reprezintă un caz particular al unui fenomen cu totul general, atracţia universală. Într-adevăr, în mişcarea Lunii în jurul Pămîntului şi a acestuia în jurul Soarelui, se manifestă de asemenea acţiunea unor forţe, căci mişcările respective nu se efectuează pe traiectorii în linie dreaptă cum ar trebui să se întîmple în absenţa oricărei forţe.

    Luînd în considerare căderea corpurilor la suprafaţa Pămîntului şi privind şi abaterea constantă a traiectoriilor Lunii şi planetelor de la linii drepte tot ca o continuă cădere spre Pămînt, respectiv spre Soare, „marele Newton” — cum îl numeşte Voltaire — a avut puterea de sintetizare şi abstracţie necesară pentru a vedea în toate aceste fenomene intervenţia unei cauze unice: atracţia dintre corpul care cade (corpul atras) şi acela spre care cade (corpul atractiv). Mai mult decît atît: deşi observaţia curentă, cu mijloacele care ne stau în mod obişnuit la îndemînă, nu arată că ar exista forţe de atracţie între corpurile de dimensiuni mai reduse — deci de mase mai mici — de pe Pămînt, Newton a avut şi intuiţia generalităţii fenomenului, postulînd universalitatea lui, adică existenţa atracţiei între toate corpurile din Univers, la orice scară.

    Faptul că atracţia se constată direct numai cînd cel puţin unul din corpuri este „mare” — numai pentru asemenea corpuri sîntem îndemnaţi să facem, într-o primă etapă, distincţie între corpul „atractiv” şi corpul „atras”, atracţia fiind, de fapt, în toate cazurile, reciprocă — se datoreşte valorii foarte mici a „constantei gravitaţiei universale”. Această mărime intră, în expresia matematică a legii lui Newton, ca factor de proporţionalitate între forţa de atracţie şi raportul dintre produsul maselor corpurilor ce se atrag şi pătratul distanţei care le separă.

    Extinderea legii lui Newton la atracţia dintre corpuri oarecari — după ce ea fusese stabilită şi verificată pentru corpuri cereşti — reprezintă o generalizare cu vaste implicaţii teoretice şi practice, confirmată a posteriori de concordanţa tuturor concluziilor deduse din ea cu realitatea. Atunci cînd au fost asigurate condiţiile necesare pentru verificări, la scări adecvate ordinului de mărime al fenomenelor de pe Pămînt, s-au obţinut rezultatele aşteptate, cu precizie impresionantă.

    În această ordine de idei este indicat să amintim o descifrare de mesaj gravitaţional al Pămîntului care, fără a fi recentă, rămîne permanent actuală, situîndu-se pe primul plan al informaţiilor geofizice asupra Pămîntului ca planetă; această informaţie a fost reliefată, de altfel, prin determinări moderne care au confirmat rezultatele celor de acum aproape trei secole. Este vorba de mesajul pe care îl reprezintă valoarea medie a gravităţii la suprafaţa Globului, valoare care asociată cu aceea a constantei gravitaţiei conduce la stabilirea valorii numerice a masei Pămîntului. Pe această cale s-a reuşit să se „cîntărească” Pămîntul, determinîndu-i-se masa (circa şase sixtilioane de tone). Ţinîndu-se seama de dimensiunile Pămîntului, furnizate de geodezie, rezultă de aici o valoare medie a densităţii maselor terestre de 5,51 g/cm³. Cum stratele superioare ale scoarţei terestre au o densitate medie de circa 2,7 g/cm³, urmează că în interiorul Pămîntului trebuie să existe densităţi mult mai mari, concluzie oarecum naturală şi confirmată de seismologie.

    Pregătită de cunoştinţe destul de precise cu privire la căderea corpurilor şi la mişcarea planetelor, ca şi de măsurători directe ale gravităţii în diverse puncte de pe Glob, legea gravitaţiei universale a jucat un rol primordial în dezvoltarea ştiinţei, în particular în aceea a mecanicii cereşti şi a gravimetriei, disciplina geofizicii care se ocupă cu variatele aspecte ale manifestărilor terestre ale atracţiei universale. Cît de mare a fost „impactul” nu numai ştiinţific dar general cultural al „descoperirii” atracţiei universale se vede şi din faptul că ea a trezit ecouri şi în opere literare şi filozofice. Să amintim, fără a intra în amănunte, că Voltaire, care a fost cel mai fervent propagator al ideilor lui Newton în Franţa, le-a îmbrăcat în haine literare, că Bergson a considerat că însăşi „viziunea pe care o avem despre lumea materială este aceea a unei greutăţi care cade”, că Longfellow este impresionat de faptul că „orice săgeată care zboară simte atracţia Pămîntului”, că George Călinescu îşi compară propria stabilitate sentimentală cu aceea a aştrilor ţinuţi pe orbite de atracţie:

    „Din osie să scoţi
    Încerci, Til, în zadar
    Sistemul planetar.

    Să mă abaţi nu poţi
    Aştrii mereu mă trag.”

    Este interesant şi important de semnalat că legea atracţiei universale este o lege pur descriptivă. Enunţată în termeni sobri de Newton, ea nu explică nimic, nu se referă — aşa cum remarcă şi Tolstoi în citatul din „Război şi pace” pus în fruntea acestui capitol — la cauza atracţiei. Tocmai în legătură cu aceasta a formulat Newton celebrul său „Hypotheses non fingo”, cuprins în următorul context: „… pînă acum nu am putut încă afla cauza acestor proprietăţi ale gravităţii şi nu imaginez ipoteze. Căci orice nu se deduce din fenomene trebuie numit ipoteză; şi ipotezele fie metafizice, sau fizice, sau ale calităţilor oculte, sau mecanice, nu au loc în filozofia experimentală.”

    Din punctul de vedere al obiectivelor urmărite de noi, atracţia universală interesează prin manifestările ei terestre, cu funcţiunea lor de mesaje fizice ale Pămîntului. Acestea intervin în diverse fenomene, în forme afectate şi de rotaţia terestră, deci sub aspectul lor de efecte ale cîmpului gravităţii. Viziunea pur geometrică a cîmpului trebuie întregită, în vederea conturării prelungirilor lui fenomenologice, cu un element fizic important, legat de energia potenţială corespunzătoare masei unitare situate într-un punct anumit din cîmp, numit pe scurt potenţial al punctului respectiv. Noţiunea de potenţial are o importanţă deosebită în studiul cîmpului gravităţii (ca şi în al altor cîmpuri „potenţiale”, cum sînt cîmpul gravitaţional şi cîmpul geomagnetic), pentru sensul fizic care-i corespunde şi, mai ales, pentru o proprietate remarcabilă a expresiei lui matematice, aceea că, într-un punct dat, valoarea potenţialului are o legătură determinată cu intensitatea cîmpului în acel punct. Cum intensitatea cîmpului se numeşte pe scurt „cîmp” (în cazul pe care-l considerăm este chiar gravitatea) şi cum legătura este una de deducere a acestei mărimi din potenţial (pentru cazul gravităţii: geopotenţial), se spune simplu: cîmpul derivă din potenţial. Termenul „derivare”, care pentru nespecialist sugerează doar descendenţă, indică de fapt şi (sau mai ales) o operaţie matematică prin care se trece de la expresia potenţialului la aceeea a cîmpului, de la geopotenţial la gravitate.

    Mărimea fundamentală a cîmpului gravităţii, care intervine sub aspecte variate în numeroase manifestări ale acestuia privitoare la Pămînt, este chiar gravitatea. Derivată teoretic din potenţialul corespunzător, numit — cum am spus — geopotenţial, ea se măsoară practic direct şi este mărimea primordială a gravimetriei, chiar prin această accesibilitate directă la determinarea cantitativă precisă — în special pentru variaţiile ei — ca şi prin sensul fizic şi rolul ei în toate manifestările cîmpului gravific. Conţinînd ca parte principală, în valoarea măsurată, influenţa atracţiei ansamblului maselor terestre dar, suprapuse peste aceasta, şi influenţele ce-i drept mult mai reduse ale rotaţiei Pămîntului şi ale atracţiei Lunii şi Soarelui, gravitatea poate fi eliberată, prin calcul, de aceste influenţe secundare, considerate ca „zgomot”. O asemenea eliberare se face, bineînţeles, numai în cazul că se urmăreşte exclusiv punerea în evidenţă a unor particularităţi ale distribuţiei cîmpului, legate de distribuţia de mase din interiorul Globului.

    Descifrarea conţinutului informaţional al mesajului complex al Pămîntului pe care-l reprezintă gravitatea se face în acord cu scara cercetării şi cu scopul urmărit, după un prealabil tratament adecvat al datelor de observaţie. Nu este cazul să intrăm în detalii de ordin tehnic privind acest tratament dar putem semnala că el oferă posibilitatea de a se pune în evidenţă un efect sau altul, din ansamblul conţinut în mesajul global, trecînd în fondul de zgomot şi eliminînd ca atare ceea ce nu interesează cercetarea întreprinsă. Astfel, atracţia luni-solară se elimină ca efect perturbant dacă se urmăreşte, în prospecţiunile gravimetrice de înaltă precizie, cunoaşterea structurii subsolului dar este detectată şi înregistrată ca semnal util în cercetările privind mareele terestre, fenomen asemănător, ca manifestare şi prin cauzele lui, cu fluxul şi refluxul mării. De asemenea, în cadrul prospecţiunilor gravimetrice avînd ca obiectiv cunoaşterea structurii crustei terestre sub un anume nivel de referinţă, se înlătură prin calcul partea din variaţiile gravităţii ce se constată în măsurătorile executate la suprafaţa Pămîntului, deci pe un teren variabil, la diverse altitudini şi cu un substrat geologic diferind de la un punct la altul, parte care corespunde influenţelor de suprafaţă. Aceste influenţe, efecte ale reliefului şi ale compoziţiei maselor crustale de deasupra nivelului de referinţă adoptat, sînt menţinute, însă, în valorile gravităţii care urmează să se folosească în studii privind echilibrul general al crustei Pămîntului, căci ele reflectă tocmai participarea maselor respective la realizarea sau la deranjarea acestui echilibru.

    Pregătite printr-un astfel de tratament adaptat scopului urmărit de cercetare şi, de cele mai multe ori, comparate cu valori teoretice corespunzătoare unui model adoptat convenţional ca „normal”, deci prezentate ca abateri de la aceste valori sau — cum se zice în mod curent — ca „anomalii gravimetrice”, datele de observaţie reprezentate de variaţiile gravităţii urmează să fie descifrate pentru punerea în evidenţă a informaţiilor conţinute în mesajul pe care ni-l aduc din partea Pămîntului. Această punere în evidenţă şi valorificarea gnoseologică ulterioară se fac pe planuri, la scări şi cu scopuri diferite. Schematizînd puţin situaţia dar subliniind că limitele dintre domeniile ce vor fi indicate nu sînt nete ci rezultă din idealizarea unor zone de tranziţie, adeseori largi, putem distinge trei categorii de descifrări ale mesajelor Pămîntului reprezentate în fond de gravitate, chiar dacă formele sub care se înfăţişează ea sînt foarte diferite: (1) pe plan geofizic-geodezic, la scară planetară-continentală, în scopul obţinerii de informaţii asupra formei Pămîntului şi asupra proprietăţilor fizice globale ale maselor care îl alcătuiesc; (2) pe plan geofizic-geodinamic, la scară continentală-regională, pentru cunoaşterea stării de echilibru în care se găsesc masele terestre sau a manifestărilor eventualei absenţe a echilibrului; (3) pe plan geofizic-geologic, la scară regională-locală, în vederea stabilirii structurii porţiunilor de suprafaţă ale Pămîntului, în particular a crustei terestre.

    Problema formei Pămîntului este de fapt, în primul rînd, o problemă a geodeziei, care a abordat-o iniţial cu mijloace pur geometrice. Treptat, metrologia geodezică a căpătat un substrat tot mai bogat în elemente fizice, ceea ce a condus la o geodezie gravimetrică (uneori numită chiar gravimetrie geodezică), avînd ca obiect studiul formei Pămîntului pe baza măsurătorilor gravităţii, ca principal element de caracterizare a cîmpului gravific.

    Dat fiind că problema formei Pămîntului urmează să constituie subiectul unei alte broşuri din seria „Noi şi Pămîntul”, vom lăsa pe seama acesteia expunerea evoluţiei istorice şi a detaliilor mai semnificative care caracterizează principalele etape ale rezolvării ei, limitîndu-ne aici doar la indicarea descifrării actuale a mesajului gravimetric corespunzător. Reprezentat, în esenţă, de ansamblul valorilor care definesc distribuţia geografică a gravităţii, acest mesaj are un conţinut de informaţii privitoare la forma planetei noastre care poate fi intuit relativ uşor. Într-adevăr, este de ajuns pentru aceasta să ne gîndim că geometria formei nu poate fi independentă de conţinutul fizic al Globului terestru şi că acest conţinut fizic se manifestă, printre altele, prin cîmpul gravific. Cum partea acestui cîmp corespunzătoare rotaţiei este cea care determină forma generală a Pămîntului, într-o primă aproximaţie forma unui elipsoid de rotaţie turtit, urmează că structura fină a formei reale a Pămîntului, reprezentată de abateri de la elipsoid, trebuie să se manifeste în partea gravitaţională a cîmpului şi că, prin urmare, studiul amănunţit al acestei părţi va putea conduce la informaţii preţioase asupra formei Pămîntului, cu grade de detaliere corespunzătoare măsurii în care se iau în considerare particularităţi mai de amănunt ale distribuţiei cîmpului gravitaţional terestru.

    Considerînd dintr-o perspectivă mai îndepărtată istorică problema formei Pămîntului, vom constata că, după ce s-a recunoscut izolarea în spaţiu a planetei noastre, pentru reprezentarea formei ei generale s-au folosit succesiv — în acord cu date de observaţie tot mai numeroase, mai variate şi (în etapele mai recente) cu un conţinut fizic tot mai bogat — sfera, elipsoidul de rotaţie turtit, sferoidul şi geoidul. Primele două sînt forme care, legate prin dimensiuni de corpul real pe care urmează să-l reprezinte ideal, pot fi definite în cadru pur geometric prin condiţiile, exprimabile şi analitic, ce trebuie satisfăcute de punctele suprafeţei lor. Depăşite de mult, ca reprezentînd aproximaţii prea depărtate de realitate, ele ies din sfera de interes a prezentării noastre, care pune accentul pe descifrarea actuală a mesajului de care se ocupă. Celelalte două forme ne vor reţine, însă, atenţia prin satisfacerea condiţiei de a reprezenta aproximaţii mai bune ale formei Pămîntului, rezultate din descifrarea pe plan geofizic-geodezic a distribuţiei cîmpului gravităţii. Pe lîngă aceasta, ele satisfac şi condiţia de a fi legate de actualitate prin pregătirea, respectiv prin reprezentarea fazei prezente a imaginii generale, idealizate, a formei planetei noastre.

    Faţă de un elipsoid de rotaţie care se potriveşte cît mai bine dimensiunilor şi turtirii Pămîntului real şi îşi menţine totodată proprietăţile geometrice ce-l definesc, sferoidul terestru se caracterizează prin faptul că, tangent la acest elipsoid atît la poli cît şi la ecuator, el se ridică cu cîţiva metri deasupra lui în porţiunile intermediare, ridicarea maximă (de circa 17 metri) avînd loc la latitudinea de 45°. Deşi reprezentabil matematic printr-o ecuaţie de gradul 14 — elipsoidul avînd, evident, ca echivalent analitic o ecuaţie de gradul 2 —, sferoidul rămîne încă o suprafaţă relativ simplă, destul de netedă dar constituind un suport mai bine adaptat realităţii pe care să se sprijine imaginea suprafeţei reale a Pămîntului, în toată complexitatea ei.

    Spre deosebire de sferoid, geoidul nu poate fi exprimat analitic. El reprezintă o idealizare mai puţin simplificatoare a suprafeţei fizice a Globului, obţinută prin dubla condiţie, în aparenţă geometrică dar de fapt cu conţinut preponderent fizic, ca în fiecare punct el să aibă nivelul mării şi fiecare element al suprafeţei lui să fie ortogonal faţă de direcţia gravităţii în punctul corespunzător. Asimilat prin aceasta cu o suprafaţă de nivel a cîmpului gravităţii, geoidul ar fi reprezentat de forma pe care ar lua-o suprafaţa liberă a mării liniştite care ar acoperi întreg Pămîntul, cu menţinerea distribuţiei actuale a cîmpului gravităţii. Elementul fizic determinant pentru geoid este reprezentat de faptul că direcţia gravităţii este impusă de distribuţia de mase din interiorul Pămîntului, cele mai apropiate de punctul considerat avînd, bineînţeles, influenţa covîrşitoare.

    Faţă de normala pe sferoid, aşa-numita „verticală geodezică” (nu foarte diferită de normala pe elipsoidul de referinţă, nici în punctele de maximă abatere a sferoidului în raport cu acesta), direcţia gravităţii, reprezentînd „verticala fizică”, se poate abate în puncte faţă de care distribuţia de mase terestre prezintă asimetrii, cu un unghi numit deviaţie a verticalei. Deviaţia verticalei poate fi cauzată de asimetrii vizibile ale reliefului sau de neregularităţi ascunse ale constituţiei subsolului. Astfel, în apropierea unui masiv muntos verticala este deviată înspre acesta, datorită atracţiei maselor lui, a căror acţiune nu este compensată de intervenţia unei atracţii corespunzătoare în sensul opus. Pe de altă parte, într-o zonă de cîmpie se poate produce o deviaţie a verticalei dacă există eterogenităţi în structura subsolului: o ridicare a fundamentului cristalin mai dens determină o abatere a verticalei în direcţia ei, pe cînd prezenţa unui dom de sare, de densitate mai mică decît a formaţiunilor geologice adiacente, are ca efect o deviaţie a verticalei în sens opus: un exces de masă (primul caz) „atrage” verticala, iar un deficit (cazul al doilea) o „respinge”.

    Ţinînd seama, pe de o parte, de condiţia de definire a geoidului prin perpendicularitatea fiecărei mici porţiuni din suprafaţa lui pe direcţia verticalei fizice în punctul în jurul căruia se consideră suprafaţa elementară şi, pe de alta, de cele două categorii de cauze ale deviaţiilor verticalei, putem ajunge la o primă apreciere a gradului de complicaţie a suprafeţei definite ca geoid. Mai simplu decît suprafaţa fizică a Pămîntului în zonele muntoase, unde el reprezintă ondulaţii care reproduc, în trăsături mari, variaţiile reliefului (mult atenuate, însă, ca amplitudine şi fără asperităţile tuturor accidentelor acestuia), dar de aspect, evident, mai complicat decît suprafaţa plană din zonele de cîmpie, cu structuri complicate în subsol, unde suprafaţa îi este ondulată din cauza acestora, geoidul este, totuşi, o suprafaţă de o mare complexitate. Forma lui reflectă simultan, suprapuse, elementele geometrico-topografice ale reliefului şi elementele fizico-geologice ale structurii subsolului.

    Determinarea formei geoidului este o problemă de determinare, punct cu punct, a unei suprafeţe neregulate, relativ uşor de definit fizic dar fără un echivalent analitic simplu. Ea se poate face şi pe baze astronomico-geodezice, prin aşa-numitul nivelment astronomic. Acesta reprezintă o operaţie analogă cu nivelmentul geometric, elementul fizic intervenind aici doar mascat, legat de orizontalizarea aparatelor (ceea ce înseamnă raportarea orientării lor la verticala fizică) în diferitele staţiuni ale traseului de-a lungul căruia se determină, din aproape în aproape, deviaţiile verticalei. Importantă este, însă, în contextul mesajelor fizice ale Pămîntului — ca avînd o semnificaţie deosebită — metoda de determinare a geoidului fundamentată pe măsurători gravimetrice. Ea utilizează distribuţia valorilor gravităţii pe întregul Glob pentru a obţine, prin intermediul unei celebre formule stabilite de Stokes la mijlocul secolului trecut, informaţii privitoare la geoid într-un singur punct. Se înţelege ce bogăţie de date gravimetrice, reprezentată de variaţiile gravităţii pînă la antipodul punctului considerat, este implicată în această operaţie. Pe cînd în cazul nivelmentului astronomic imaginea ondulaţiilor geoidului rezultă indirect din variaţia deviaţiilor verticalei de-a lungul unor profile, în cazul determinării gravimetrice cu ajutorul formulei lui Stokes ea este furnizată în forma direct intuitivă a deviaţiilor nivelului, adică a coborîrii sau ridicării geoidului în raport cu sferoidul în punctele considerate. Acestea pot avea o distribuţie în suprafaţă, cu o densitate corespunzătoare necesităţilor de definire mai mult sau mai puţin detaliată a geoidului, în acord cu gradul de complexitate a lui în zona respectivă.

    Se înţelege astfel, din însuşi modul de determinare, că geoidul reprezintă o completare prin detaliere a imaginii generale conturate de sferoidul terestru. Caracterizată la scară planetară prin turtirea elipsoidului de referinţă, identică cu aceea a sferoidului, şi regional-local prin ondulaţiile geoidului, forma Pămîntului stabilită gravimetric constituie, în cadrul schiţat în capitolul anterior, un important mesaj al Pămîntului, din a cărui descifrare este de aşteptat să rezulte informaţii privitoare la distribuţia generală a maselor terestre în interiorul Globului, la starea lor de echilibru şi la structura părţilor lor apropiate de suprafaţă. Trebuie să precizăm, însă, că, deşi în principiu aşa este, de fapt descifrarea mesajului gravimetric al formei Pămîntului se face numai pentru prima categorie de informaţii. În celelalte două direcţii, valorificarea datelor gravimetrice, culese sub forma de variaţii ale gravităţii la suprafaţa Pămîntului, se efectuează mai nemijlocit, supunîndu-se descifrării mesajul reprezentat de hărţi gravimetrice care reprezintă distribuţia geografică a valorilor acestei mărimi, după un tratament adecvat scopului urmărit.

    Principala mărime care caracterizează forma Pămîntului la scară planetară este turtirea sferoidului — de fapt a elipsoidului de referinţă care serveşte pentru a-l defini —, suprafaţă în raport cu care se face reperarea deviaţiilor nivelului, adică la care se raportează ondulaţiile geoidului. Atît în legătură cu valoarea turtirii Pămîntului cît şi privitor la ondulaţiile cu caracter regional ale geoidului sînt de semnalat în ultimul deceniu contribuţii importante, aduse de cercetările efectuate asupra datelor furnizate de rachete şi de sateliţii artificiali ai Pămîntului. Este vorba de utilizarea, în scopul cunoaşterii cît mai precise a valorii turtirii precum şi pentru completarea imaginii ondulaţiilor geoidului pentru regiuni cît mai întinse ale Globului — îndeosebi în zone de accesibilitate redusă — a informaţiilor care rezultă din studiul traiectoriilor reale ale sateliţilor artificiali.

    Precalculată teoretic, pe baza datelor iniţiale — condiţii de lansare şi distribuţia, cunoscută în linii mari, a cîmpului gravitaţional în spaţiul viitorului său traseu —, traiectoria unui satelit artificial al Pămîntului este în realitate diferită. Traiectoria prezintă abateri de la cea teoretică tocmai datorită deosebirilor dintre distribuţia admisă pentru cîmpul gravitaţional terestru şi cea pe care acesta o prezintă în realitate, care nefiind cunoscută în toate detaliile ei n-a putut fi luată în considerare în calculele iniţiale.

    Plecînd de la imaginea sugestivă a lui Perpessicius, proiectată în viitor dar corespunzînd şi situaţiei actuale:

    „… rachetele şi sateliţii artificiali
    Vor continua să-nfăşoare cu traiectoriile lor
    Pămîntul cu sacre bandaje, ca pe-o mumie”,

    vom face constatarea că traiectoriile reale pun în evidenţă, cu fidelitate, particularităţi ale formei Pămîntului în reprezentarea geoidului — corespunzătoare variaţiilor cîmpului gravitaţional terestru —, aşa cum bandajele, mulîndu-se pe mumie, lasă să i se vadă formele. Imaginea poate fi exploatată şi mai mult, remarcîndu-se că prin comparaţia făcută se poate sugera şi atenuarea, la nivelul traiectoriilor sateliţilor artificiali, a ondulaţiilor prea locale ale geoidului, netezirea structurii fine corespunzătoare acestora şi scoaterea în evidenţă a caracteristicilor lui regionale. Implicit, din particularităţile mişcării reale a sateliţilor rezultă şi informaţii asupra turtirii terestre.

    Cunoscută astăzi cu o foarte bună precizie, pe baza datelor mutual concordante ale măsurătorilor gravimetrice terestre şi ale determinărilor cu ajutorul sateliţilor artificiali, turtirea Pămîntului a fost descifrată în privinţa conţinutului ei fizic şi a condus la informaţii valoroase. Satisfăcînd aşteptările, această descifrare a deschis în acelaşi timp şi perspective nebănuite în direcţia cunoaşterii unor condiţii din interiorul Globului care depăşesc simpla distribuţie, la un moment dat, a maselor terestre pentru a sugera posibilităţi de adaptare la evoluţia în timp a rotaţiei Pămîntului, ceea ce este de o importanţă excepţională din punct de vedere geodinamic.

    Se ştie că acţiunea atractivă a Lunii şi Soarelui asupra Pămîntului se manifestă, datorită abaterii acestuia de la forma sferică, nu numai printr-o forţă exercitată asupra centrului de masă, ci şi printr-un cuplu aplicat „umflăturii” lui ecuatoriale şi avînd ca efect precesia echinocţiilor; evident, cupluri egale şi opuse sînt exercitate şi de Pămînt asupra Lunii şi Soarelui, efectul asupra Lunii fiind apreciabil. În mod analog, şi Pămîntul turtit exercită, prin umflătura ecuatorială, un cuplu asupra sateliţilor artificiali, ale căror mase sînt prea mici, însă, pentru a influenţa sensibil mişcarea Pămîntului. Sub acţiunea acestui cuplu, orbitele sateliţilor artificiali iau forme care reprezintă cele mai evidente dovezi ale abaterii planetei noastre de la forma sferică şi oferă, implicit, posibilitatea determinării cantitative a acestei abateri, cu alte cuvinte a măsurii ei care este turtirea.

    Această mărime, care în principiu poate fi definită în termeni pur geometrici, legaţi de dimensiunile Pămîntului, are de fapt un conţinut fizic cu semnificaţie de mesaj al Pămîntului: ea este legată atît de distribuţia de mase cît şi de rotaţia terestră. Întrucît date precise asupra ultimului fenomen ne sînt puse la dispoziţie de către astronomie, iar informaţii asupra distribuţiei de mase ne furnizează distribuţia cîmpului gravitaţional la suprafaţa Pămîntului, rezultă că legătura menţionată — exprimată cantitativ de o teoremă fundamentală a geodeziei gravimetrice, dedusă acum două secole şi jumătate de Clairaut — poate conduce la indicaţii asupra turtirii terestre, stabilită, în ultimă instanţă, pe baze gravimetrice. De fapt valoarea „gravimetrică” a turtirii Pămîntului este adoptată în prezent pentru această mărime ca fiind mai precisă şi tocmai modalitatea stabilirii ei este cea care îi sugerează utilizarea ca mesaj fizic al Pămîntului.

    După o descifrare adecvată, în cadrul conceptual actual privitor la dinamica terestră şi la constituţia fizică a interiorului Globului, se poate ajunge la o mai bună cunoaştere a distribuţiei generale a maselor care alcătuiesc planeta noastră. Mai mult decît atît: în ultimul timp s-a arătat că descifrarea mesajului fizico-geometric reprezentat de valoarea numerică a turtirii sferoidului terestru furnizată de datele gravimetrice poate conduce şi la informaţii privind proprietăţile fizice ale interiorului Globului care caracterizează posibilităţile de adaptare a distribuţiei maselor ce-l compun la condiţii dinamice în evoluţie.

    Acesta ar fi cazul Pămîntului, a cărui rotaţie este încetinită, extrem de lent dar continuu: lungimea zilei scade dar cu cantităţi atît de mici că din însumarea lor abia rezultă la o sută de mii de ani o micşorare a duratei zilei cu una pînă la două secunde. De aici urmează că, pentru menţinerea permanentă a echilibrului, Pămîntul trebuie să-şi ajusteze continuu distribuţia de mase, deci şi forma generală, la solicitări din ce în ce mai reduse din partea forţelor centrifuge generate de rotaţia mereu încetinită. Se întrevede, astfel, că este posibil ca din descifrarea mesajului privitor la forma Pămîntului să rezulte şi indicaţii asupra proprietăţilor fizice determinante pentru această ajustare-adaptare, caracterizată global prin viscozitatea maselor din interiorul Globului.

    Contribuţia gravimetriei în această problemă are o semnificaţie deosebită şi merită să fie examinată ceva mai de aproape, atît pentru că ea ilustrează o posibilitate interesantă de descifrare a unui mesaj foarte compact al Pămîntului — mesaj care, la prima vedere, nu ar părea să aibă un conţinut prea bogat în informaţii de ordin fizic —, cît şi pentru valoarea intrinsecă a datelor astfel obţinute cu privire la proprietăţile fizice ale interiorului inaccesibil direct al planetei noastre. De altfel, tocmai în acest context se manifestă în modul cel mai pregnant şi caracterul de actualitate al descifrărilor respective, cele mai recente în domeniul datelor gravimetrice şi cu rezultate de o natură neaşteptată, ce-i drept pentru moment de un grad relativ redus de certitudine, datorită cadrului conceptual al descifrării, care conţine şi unele elemente ipotetice.

    Cea mai importantă particularitate a turtirii gravimetrice a Pămîntului este că valoarea ei numerică (1/298,25), bine stabilită atît din determinări terestre cît şi din studiul sateliţilor artificiali, este diferită de aceea calculată pentru un Pămînt ideal, în echilibru hidrostatic în condiţiile de solicitare puse în evidenţă astronomic, prin precesia echinocţiilor, valoare să-i zicem „astronomică” a turtirii (1/300). În prealabil se pun două întrebări în legătură cu această diferenţă dintre cele două valori numerice, cea gravimetrică reală şi cea astronomică teoretică: (1) Această diferenţă, atît de mică (circa 0,5%), este ea reală? şi (2) Are ea o semnificaţie specială aşa ca, indicată — cum este — de o comparaţie avînd un termen rezultat din măsurători gravimetrice, să i se atribuie un alt substrat fizic decît celorlalte anomalii gravimetrice?

    Răspunsul la prima întrebare este categoric pozitiv. Toată lumea de specialitate este de acord că, deşi mică, diferenţa se ridică deasupra erorilor de determinare a celor două valori între care ea apare. Nu mai este cazul, însă, în privinţa răspunsului la cea de-a doua întrebare. Aceasta conduce la două descifrări diferite ale mesajului turtirii Pămîntului, corespunzătoare celor două modalităţi de a considera diferenţa dintre valorile ei numerice obţinute gravimetric şi astronomic: ca avînd o semnificaţie deosebită, legată în primul rînd de dinamica Pămîntului, sau ca încadrîndu-se între anomaliile gravimetrice planetare-continentale, legate primordial de distribuţia maselor terestre.

    În cadrul primei concepţii, se admite că turtirea reală de azi corespunde condiţiilor dinamice din „timpurile geologice”, cînd Pămîntul se rotea mai repede. Încetinirea rotirii Pămîntului ar implica o reducere a turtirii, ceea ce ar avea, însă, loc cu o întîrziere corespunzătoare viscozităţii maselor din interiorul Globului, a căror adaptare la condiţiile dinamice variabile nu se poate face prompt. Reajustarea turtirii Pămîntului la noua viteză de rotaţie s-ar face cu o întîrziere pentru care s-a estimat o valoare de ordinul a zece milioane de ani. Turtirea constatată astăzi prin măsurătorile gravimetrice şi cu ajutorul sateliţilor artificiali ai Pămîntului ar fi, aşadar, cea corespunzătoare condiţiilor geodinamice din Pliocen.

    Valoarea mare a întîrzierii cu care forma generală a Pămîntului, caracterizată de turtire, se adaptează variaţiei de viteză a rotaţiei terestre implică o viscozitate enormă a materiei din mantaua Pămîntului — căci nucleul, cu proprietăţi de fluid, nu ar interveni în acest proces —, mult mai mare decît tot ce se cunoaşte la suprafaţa Pămîntului, de ordinul a 1026 poise; pentru a ne face o idee despre viscozitatea astfel indicată, să ne gîndim că viscozitatea apei este de o sutime din unitatea de viscozitate dinamică reprezentată de 1 poise. Valoarea foarte mare astfel rezultată pentru viscozitatea interiorului Globului trebuie să fie reprezentativă pentru ansamblul mantalei terestre şi exclude atît posibilitatea existenţei unor zone de dimensiuni mari în care să se poată produce curenţii de convecţie postulaţi pe baze geotermice şi geotectonice cît şi o variaţie apreciabilă a orientării axei de rotaţie a Pămîntului, pe care o sugerează unele considerente paleoclimatice şi pe care o susţine şi paleomagnetismul.

    Cea de-a doua concepţie privitoare la interpretarea discrepanţei constatate pentru valoarea turtirii reale a Pămîntului faţă de cea teoretică admite că ar fi vorba numai de o manifestare a distribuţiei de mase care prin ordinul ei de mărime se situează printre celelalte anomalii prezentate de cîmpul gravitaţional terestru ca efecte ale acestei distribuţii de mase. Abaterea de la echilibrul hidrostatic pe care o pune în evidenţă diferenţa dintre turtirea gravimetrică şi cea astronomică n-ar fi, în această concepţie, mai semnificativă decît celelalte abateri de la echilibrul hidrostatic manifestate, prin intermediul anomaliilor gravimetrice planetare-continentale, de repartiţia maselor din interiorul Globului. Ca atare, interpretarea ei pe baze diferite de cele adoptate pentru ansamblul acestor anomalii gravimetrice n-ar fi justificată.

    Desigur trebuie admis ca Pămîntul se comportă, în ansamblu, ca un corp cu o viscozitate ridicată dar nu se poate ignora condiţia impusă de considerente mecanice că rotaţia lui trebuie să se facă în jurul unei axe astfel orientate încît momentul de inerţie al Pămîntului faţă de ea să fie maxim. Adaptarea Pămîntului la condiţiile dinamice în evoluţie — şi această evoluţie este marcată nu numai de încetinirea rotaţiei ci şi de deriva continentelor — s-ar manifesta, astfel, în primul rînd, în reorientări ale axei de rotaţie, deci în migrări ale polilor la suprafaţa Pămîntului.

    În cadrul acestei concepţii, nu mai este necesar să se apeleze la constanta de timp rezultată din micşorarea vitezei de rotaţie a Pămîntului. În locul intervalului de timp de circa zece milioane de ani, care ar asigura reajustarea turtirii terestre la rotaţia încetinită şi care indică valori colosale ale viscozităţii interiorului Globului, se utilizează o constantă de timp dedusă din migraţia polilor geografici. Dacă aceştia sînt asociaţi — cum se pare — cu cei geomagnetici, pentru care datele paleomagnetice arată deplasări de ordinul a zece kilometri într-un milion de ani, nu mai trebuie invocată decît o viscozitate cu două ordine de mărime mai mică decît cea rezultată în cadrul primei concepţii. Încă foarte mare, această valoare a viscozităţii este în acord ceva mai bun decît cealaltă cu ordinul de mărime pe care-l indică reajustările izostatice, despre care vom vorbi imediat, în legătură cu descifrarea mesajelor gravitaţionale ale Pămîntului privitoare la echilibrul maselor terestre. De asemenea, concepţia care aliniază variaţia turtirii gravimetrice terestre printre celelalte anomalii gravimetrice planetare-continentale, fără a-i acorda o semnificaţie specială, nu exclude — ca cealaltă — posibilitatea existenţei unor curenţi de convecţie în zonele adînci ale mantalei Pămîntului. În schimb, lanţul pe care ea-l reprezintă nu este mai solid decît cea mai slabă verigă a lui: informaţia de origine paleomagnetică a migraţiei polilor tereştri, despre ale cărei slăbiciuni va fi vorba în capitolul următor.

    Descifrarea mesajului fizic al Pămîntului pe care-l reprezintă anomaliile gravimetrice planetare-continentale, destul de bine conturate astăzi atît de măsurătorile gravimetrice propriu-zise cît şi de informaţiile rezultate din studiul traiectoriilor reale ale sateliţilor artificiali, în special pentru cazul celor „geodezici”, lansaţi anume în astfel de scopuri, a furnizat şi ea date importante asupra interiorului Globului terestru. Important este că, independent de concepţia în care se face această descifrare — cea care acordă diferenţei dintre turtirea gravimetrică şi cea astronomică privilegiul unei semnificaţii speciale şi, deci, impune ca suprafaţă de referinţă pentru anomaliile gravimetrice elipsoidul cu turtirea 1/298,25 sau cea care îi contestă acest privilegiu, obligînd să se facă referirea anomaliilor la elipsoidul cu turtirea de 1/300 —, particularităţile cîmpului gravităţii constituite de anomaliile lui planetare-continentale nu prezintă nici o corelaţie cu distribuţia uscatului şi oceanelor pe Glob. (Din acest punct de vedere, termenul de „continental”, utilizat în asociaţie cu cel de „planetar” pentru a le desemna este lipsit de sensul de referire la o masă terestră exondată şi nu vrea să spună mai mult decît să sugereze extinderi în suprafaţă ale anomaliilor, comparabile cu dimensiunile continentelor.)

    Absenţa de corelaţie dintre ondulaţiile largi ale geoidului, respectiv dintre anomaliile gravimetrice de mari extinderi geografice — cu imagini şi repartiţii la suprafaţa Globului aproape identice în cazul celor două concepţii amintite — şi distribuţia continentelor şi oceanelor indică, cu toată claritatea, un fapt: anomaliile de densitate care dau naştere acestor anomalii n-au nimic a face cu continentele sau cu marile bazine oceanice. Ele nu sînt asociate cu distribuţia de mase crustale ale cărei neregularităţi sînt puse în evidenţă de ridicările şi coborîrile acestora în raport cu nivelul mării, ci trebuie să-şi aibă originea mai adînc, în interiorul mantalei Pămîntului.

    Mai putem anticipa aici că aceeaşi absenţă de corelaţie dintre anomaliile menţionate şi repartiţia maselor terestre vizibile constituie o dovadă suplimentară în favoarea constatării, făcute iniţial pe alte baze, a satisfacerii generale a condiţiilor de echilibru izostatic — despre care urmează să vorbim mai încolo — pentru ansamblul Globului terestru. Tot în cadrul descifrării mesajului reprezentat de anomaliile planetare-continentale ale cîmpului gravităţii, se mai obţine o indicaţie asupra substratului lor fizic şi asupra interiorului planetei noastre, rezultată ce-i drept şi pe baza luării în considerare a unor date seismologice. Se ştie, anume, că la trecerea de la manta la nucleu densitatea prezintă o creştere de la circa 6 g/cm³ la circa 10 g/cm³ şi aceasta într-o zonă căreia datele seismologice îi atribuie o grosime redusă, de ordinul a 5 kilometri. S-ar putea, astfel, ca tocmai în acest strat subţire de tranziţie dintre manta şi nucleu să se situeze anomaliile de densitate responsabile de producerea anomaliilor gravimetrice de mare extindere constatate la suprafaţa Pămîntului. De altfel, şi rapiditatea cu care amplitudinea acestor anomalii descreşte cu altitudinea — indicată tot de rachete şi de sateliţii artificiali ai Pămîntului — sugerează surse adînci pentru ele.

    Încheind aici expunerea privitoare la mesajul pe care-l reprezintă forma Pămîntului determinată gravimetric şi la descifrările actuale ale lui, mai putem aminti că o completare interesantă a fost adusă în acest domeniu de o informaţie, furnizată şi ea de particularităţile traiectoriilor reale ale sateliţilor artificiali, în legătură cu aspectul general al geoidului. Aceste traiectorii au arătat că suprafaţa de nivel de altitudine zero (corespunzătoare, deci, nivelului mării), cu care este asimilat geoidul, prezintă o depresiune inelară în emisfera boreală, la latitudini mijlocii, întinzîndu-se în sensul paralelelor geografice, şi o ridicare corespunzătoare în emisfera australă. De valori relative foarte mici (de ordinul a 40 sau 50 de metri, faţă de cei peste şase mii de kilometri ai razei terestre), denivelările „geoidului satelitic” în raport cu sferoidul terestru ar face ca suprafaţa simplificată a Pămîntului astfel reprezentată să poată fi comparată — cum s-a şi făcut — cu forma pe care o are o pară, cu partea mai „umflată” în emisfera sudică. Desigur, o astfel de particularitate a formei generale a planetei noastre — pentru care s-a propus numele de terroid sau telluroid — constituie o manifestare a distribuţiei de mase din interiorul Globului şi, în consecinţă, descifrarea mesajului pe care-l reprezintă, operaţie în curs de efectuare, este susceptibilă de contribuţii noi în legătură cu problema atît de veche a formei Pămîntului.

    Un fenomen cu totul deosebit de cele considerate pînă acum, amintit doar în treacăt mai înainte, este constituit de aşa-numitele maree terestre. Reprezentînd o altă manifestare terestră a atracţiei universale, acest fenomen îşi are cauzele situate în afara Globului dar o desfăşurare la care participă ca erou principal Pămîntul; caracterul de purtător de mesaje din partea planetei noastre, pe care-l au mareele terestre, este, astfel, evident.

    Deşi în realitate fenomenul prezintă mari complicaţii, care-şi au ecoul şi în simbolismul matematic al teoriilor elaborate pentru descrierea cantitativă a desfăşurării lui ca şi a mecanismului de producere, conturarea lui se poate face, în principiu, relativ simplu. Atracţia gravitaţională exercitată de Lună şi de Soare asupra maselor terestre produce deformări elastice periodice ale Pămîntului „solid”, cu totul analoage acelora ale oceanelor, cunoscute în general sub numele de flux şi reflux. Evoluţia lor în timp şi lungimea perioadelor care intervin pentru a o caracteriza corespund deplasărilor relative ale celor trei corpuri, amplitudinea deformării, la un moment dat şi într-un loc dat, fiind determinată de poziţia mutuală în spaţiu a Pămîntului, Lunii şi Soarelui ca şi de poziţia pe Glob a punctului considerat. De un ordin de mărime sensibil mai redus decît al celor oceanice, mareele terestre se manifestă atît în schimbări ale formei Pămîntului, prin variaţii ale nivelului şi ale înclinării suprafeţei lui, cît şi în variaţii ale gravităţii. Şi unele şi altele din aceste manifestări sînt înregistrate şi evaluate cantitativ şi descifrarea mesajului pe care ele îl reprezintă poate furniza informaţii asupra rigidităţii planetei noastre, în ansamblu, aşa cum rezultă din comportarea ei faţă de solicitările extraterestre variabile în timp, cărora le este supusă.

    Pe această cale s-au obţinut deja date interesante dar ele reprezintă relativ puţin în raport cu ceea ce este de aşteptat. Mai sînt necesare atît completări ale materialului de observaţie cît şi dezvoltări teoretice, care să asigure contribuţii într-adevăr semnificative ale acestui domeniu la cunoaşterea unor aspecte importante ale dinamicii Pămîntului. În particular trebuie dezvoltat cadrul teoretic prin luarea în considerare a contribuţiei complexului reprezentat de masele continentale şi oceanice, la suprafaţă, şi de întregul ansamblu al părţilor mai adînci la producerea unui fenomen cumulativ, cu manifestări globale complicate ca morfologie precum şi ca substrat fizic.

    În continuarea a ceea ce s-a făcut pînă acum, descifrarea mesajului corespunzător trebuie să conducă la indicaţii mai precise cu privire la variaţia în timp a rotaţiei Pămîntului, afectată de mareele terestre şi oceanice, care acţionează ca o frînă. Se înţelege că, deocamdată, cantitatea de date de observaţie de care dispunem este prea redusă faţă de complexitatea fenomenului. Nu este vorba numai de cantitatea propriu-zisă ci şi de distribuţia geografică a locurilor în care materialul faptic a fost cules ca şi de intervalul de timp la care el se referă, mult prea scurt în raport cu ordinul de mărime al timpului în care desfăşurarea fenomenului poate duce la efecte observabile. Totuşi, chiar de pe acum, indicaţiile semicantitative care rezultă sînt concordante ca ordin de mărime cu cele, statistic semnificative, furnizate de „ceasornicele fosile” reprezentate de resturile unor organisme marine de altădată — un altădată geologic — care prin compoziţia izotopică a părţilor lor solide, păstrate pînă astăzi, pun în evidenţă intervale diurne, lunare şi anuale corespunzătoare condiţiilor din timpul vieţii fiinţelor respective, indicînd, cu un grad rezonabil de certitudine, valori mai mari decît cele actuale.

    Considerate la scară continentală-regională, particularităţile cîmpului gravităţii care se manifestă ca anomalii gravimetrice sau ca deviaţii ale verticalei prezintă anumite regularităţi în raport cu caracterele generale ale regiunii în care apar: zonă continentală sau oceanică, altitudine medie, tip de relief etc. Ţinînd seama de faptul că aceste particularităţi indică abateri ale distribuţiei reale a cîmpului gravific — ca intensitate, respectiv ca orientare — de la distribuţia ideală a cîmpului normal, corespunzător stării de echilibru a Pămîntului în imaginea sferoidului terestru, se înţelege că ele pot furniza informaţii asupra condiţiilor de echilibru în care se găsesc efectiv masele terestre, în particular cele din porţiunile Globului mai apropiate de suprafaţă, în zona respectivă.

    Deşi nu constituie propriu-zis anomalii gravimetrice, în sensul obişnuit al expresiei, deviaţiile verticalei scot, totuşi, în relief un anumit aspect al lor. Lucrul este clar pus în evidenţă atît de caracterul lor de măsură a abaterii orientării reale a gravităţii de la direcţia pe care ar avea-o această mărime în cazul Pămîntului normal, idealizat de sferoid, cît şi de strînsa lor legătură cu deviaţiile nivelului, adică cu ondulaţiile geoidului. De altfel, dacă anomaliile gravimetrice propriu-zise reprezintă particularităţi în sensul abaterii de la „normal” ale intensităţii cîmpului gravific, deviaţiile verticalei constituie autentice anomalii ale direcţiei lui. De aceea, considerarea deviaţiilor verticalei apare cu totul naturală în legătură cu problema echilibrului maselor terestre, în special cînd este vorba de masele crustale, cu acelaşi titlu ca şi considerarea anomaliilor gravităţii.

    Deşi ar fi interesant să examinăm problema echilibrului maselor crustale în perspectiva ei istorică, cu diversele etape ale dezvoltării ei, ne vom limita să indicăm aici numai fundamentarea ei faptică şi cadrul conceptual utilizat azi pentru interpretarea datelor de observaţie. Cu alte cuvinte, vom contura forma mesajului pe care-l primim din partea Pămîntului în această privinţă şi modalitatea descifrării lui actuale, indicaţiile de ordin istoric fiind sporadice şi limitate la cele cu oarecare semnificaţie pentru situaţia de astăzi.

    Mai întîi să remarcăm că, în ciuda marilor diferenţe de altitudine pe care le prezintă uneori chiar pentru puncte nu prea depărtate geografic, crusta terestră este, în general, în echilibru. Chiar în zonele cu manifestări de instabilitate, ca cele reprezentate de erupţiile vulcanice sau cutremurele de pămînt, deranjările vizibile de echilibru se produc sporadic şi pentru durate limitate. Starea aceasta de echilibru general — echilibru care nu este hidrostatic, date fiind diferenţele de altitudine —, în care par a se găsi de regulă masele crustale, a fost desemnată prin termenul de izostazie, amintit deja sub forma adjectivului corespunzător, în două contexte anterioare. De altfel, cuvîntul „izostazie” a fost destinat iniţial să indice ceva cu mult mai general, anume „condiţia de echilibru spre care tinde un corp planetar, omogen sau neomogen” (Dutton, creatorul cuvîntului).

    Informaţii mai precise în legătură cu echilibrul izostatic decît simplele sugestii ale constatărilor făcute pentru zone de mari neregularităţi ale reliefului precum şi indicaţii asupra modalităţii de realizare a acestui echilibru rezultă tocmai din particularităţile continentale-regionale deja amintite, ale cîmpului gravific, manifestate în deviaţiile verticalei şi în anomaliile gravimetrice. În privinţa deviaţiei verticalei este bine să reamintim aici că ea reprezintă unghiul dintre normala pe geoid (verticala fizică sau astronomică, materializată pe direcţia firului cu plumb) şi normala pe sferoidul terestru, respectiv pe elipsoidul de referinţă cu care acesta este adus la tangenţă în regiunea considerată (verticala geometrică sau geodezică). Considerînd numai cazul neregularităţilor vizibile ale distribuţiei de mase terestre care pot produce deviaţii ale verticalei, mai reamintim că, în apropierea unui masiv muntos, este de aşteptat ca verticala să fie deviată către acesta, cu un unghi determinat de forma şi de dimensiunile ca şi de densitatea masivului precum şi de distanţa pînă la el a punctului considerat. Pe de altă parte, în legătură cu anomaliile gravimetrice este necesar să completăm cele spuse mai înainte cu precizarea că ele au, într-o bună măsură, un caracter convenţional şi pot avea semnificaţii diferite, după felul în care s-a făcut reducerea datelor de observaţie şi după modelul adoptat ca termen de comparaţie pentru cîmpul măsurat.

    Dacă din valorile măsurate ale gravităţii se elimină numai partea corespunzătoare variaţiilor de altitudine, fără luarea în considerare a influenţei reliefului şi a „stratului intermediar” de rocă dintre punctul de măsurare şi nivelul de referinţă, în raport cu care se ia altitudinea şi la care se „reduc” toate valorile în vederea comparării lor, se obţine, prin compararea cu valoarea normală în punctul respectiv, o anomalie numită „anomalie în aer liber”. Fără a fi chiar corect, termenul este justificat de faptul că influenţa altitudinii se elimină ca şi cînd între punctul de măsurare şi cel de reducere (adeseori, dar nu totdeauna, la nivelul mării) n-ar fi rocă ci „aer liber”. Dacă, dimpotrivă, se ţine seama şi de efectul neregularităţilor reliefului şi de acela al stratului intermediar, după luarea în considerare a influenţei altitudinii, anomalia la care conduce compararea valorii, astfel reduse, cu valoarea cîmpului normal va fi, evident, diferită de cea în aer liber. Această anomalie gravimetrică, numită anomalie Bouguer, are o evidentă semnificaţie geologică, legată de structura subsolului de sub nivelul de referinţă adoptat, căci efectele provocate de ceea ce se găseşte deasupra lui au fost în prealabil înlăturate prin reduceri. În schimb, anomalia în aer liber, de semnificaţie preponderent geodezică, arată abaterea valorii măsurate a gravităţii de la cîmpul normal, după ce valoarea a fost adusă în stare de comparabilitate, din punctul de vedere al nivelului, cu celelalte valori din alte puncte ale regiunii, reduse şi ele la acelaşi nivel, menţinîndu-se însă în aceste valori toate celelalte influenţe, afară de aceea a altitudinii, considerată pur geometric.

    Iată acum principalele date de observaţie furnizate de gravimetrie în legătură cu echilibrul maselor terestre crustale, date care constituie importante mesaje ale Pămîntului în această direcţie şi din a căror descifrare sînt de aşteptat informaţii asupra mecanismului fizic de realizare a echilibrului izostatic. Sînt, în esenţă, două categorii de fapte: unele în legătură cu deviaţia verticalei, altele privind anomaliile gravităţii.

    De mult se constatase că deviaţia verticalei măsurată efectiv în apropierea unui munte este mai mică decît cea calculată pe baza caracteristicilor lui (volum, densitate, formă şi aşezare faţă de locul avut în vedere) cu ajutorul legii lui Newton. Bouguer, care a făcut această observaţie pe la mijlocul secolului al XVIII-lea în Peru, în vecinătatea muntelui Chimborazo care prin forma lui geometrică aproape regulată permitea o evaluare relativ uşoară şi cu şanse de a fi şi precisă a valorii „teoretice” a deviaţiei verticalei, a încercat să explice faptul considerînd că muntele prezintă goluri în interior, care n-au fost luate în seamă la efectuarea calculelor. Problema influenţei masivelor muntoase asupra verticalei a reapărut, după circa un secol, cu ocazia triangulaţiei de mare precizie a Indiei, cu acelaşi rezultat că valorile observate pentru această mărime sînt mai mici în apropierea masivului Himalaya (circa 5”) decît cele calculate în ipoteza că efectul s-ar datora exclusiv părţii vizibile a masivului (aproximativ 15”). De atunci, numeroase determinări de acest fel au fost făcute în diferite locuri, cu precizie tot mai mare şi cu acelaşi rezultat general: apare în toată claritatea că, în toate cazurile, valorile deviaţiei verticalei furnizate de observaţii sînt sistematic mai mici decît valorile calculate pe baza atracţiei neregularităţilor reliefului, care par a le provoca.

    Acest rezultat reprezintă un important fapt de observaţie cantitativă, independent de orice ipoteză. El sugerează că atracţia părţilor vizibile ale maselor topografice este parţial „neutralizată” de distribuţia de mase din subsol: totul se petrece ca şi cînd sub masivele muntoase, care reprezintă la suprafaţă excese vizibile de masă, ar exista deficite invizibile de masă, cu efect de compensare parţială a influenţelor celor dintîi.

    În ceea ce priveşte anomaliile gravimetrice, lucrurile importante, din punctul de vedere care ne interesează acum, sînt următoarele. Anomaliile în aer liber, puse în evidenţă prin compararea valorii gravităţii observate şi reduse la nivelul mării, cu valoarea gravităţii normale, nu sînt in general prea mari, aşa cum ar fi de aşteptat judecînd după excesele şi deficitele vizibile de masă. Mai mult chiar: ele au acelaşi ordin de mărime în regiunile continentale şi oceanice nu prea accidentate — fără munţi, respectiv fără insule — si, în orice caz, semnul lor nu corespunde sistematic neregularităţilor evidente de distribuţie a maselor crustei terestre (este vorba de semnul pozitiv sau negativ al diferenţei dintre valoarea în aer liber şi valoarea normală a ei).

    Pe de altă parte, anomaliile Bouguer, rezultînd — cum am spus — din compararea valorii Bouguer a gravităţii, care nu mai cuprinde nici influenţa stratului intermediar de roci pînă la nivelul de reducere şi nici pe a neregularităţilor geomorfologice, prezintă un caracter sistematic în distribuţia lor în regiunile muntoase, pe de o parte, şi în regiunile oceanice, pe de alta: ele sînt puternic negative în zonele muntoase ale Globului şi, invers, puternic pozitive în cele oceanice. Mai mult decît atît: valorile lor absolute sînt cu atît mai mari cu cît este vorba de înălţimi, respectiv de adîncimi, mai mari.

    Şi aceste două categorii de regularităţi, prezentate de anomaliile în aer liber şi de anomaliile Bouguer, sînt fapte de observaţie, bine stabilite, cu totul independente de orice ipoteză. Implicaţia lor în legătură cu distribuţia maselor din interiorul nu prea adînc al Pămîntului este aceeaşi ca pentru deviaţiile verticalei, chiar cu o generalizare corespunzătoare adăugării cazului regiunilor oceanice la acela — singurul considerat privitor la deviaţiile verticalei — al regiunilor muntoase. Pentru a se putea explica întregul ansamblu de date de observaţie, trebuie să se admită că sub nivelul la care sînt ele raportate, masele terestre sînt mai „uşoare” sub zonele de altitudini mai mari ale continentelor şi mai „grele” sub zonele de adîncimi de asemenea mai mari ale bazinelor oceanice.

    Atît deviaţiile verticalei cît şi anomaliile gravimetrice arată, deci, că efectul surplusurilor exterioare de masă, constituite de blocurile continentale care se ridică deasupra nivelului mării, ca şi efectul lipsurilor relative de masă, datorite prezenţei în depresiunile oceanice a unui strat de apă în locul stratelor mai dense ale crustei terestre, trebuie să fie compensate de efecte contrarii, avîndu-şi origina în deficite interioare de masă, în primul caz, şi în excese interioare de masă, în al doilea. Cu alte cuvinte, faptele amintite indică existenţa unei compensări între porţiunile de suprafaţă şi cele de adîncime ale Globului: unui surplus suprageoidic de masă — cum este un bloc continental de altitudine mai mare, în particular un masiv muntos — îi corespund porţiuni subgeoidice de masă mai mică iar unui defect de masă ca acela reprezentat de o depresiune oceanică îi corespund în interior porţiuni de masă mai mare. Rezultatul ar fi că în conuri de deschidere egală cu vîrful în centrul Pămîntului ar fi conţinute mase egale, oricare ar fi altitudinea şi forma suprafeţei topografice. În felul acesta s-ar realiza echilibrul maselor terestre desemnat prin termenul de izostazie.

    Mesajul transmis de Pămînt sub forma regularităţilor semnalate în distribuţia deviaţiilor verticalei şi a anomaliilor gravimetrice la scară continentală-regională este descifrat, astfel, în termeni de echilibru izostatic. Dacă se trece dincolo de simpla descifrare şi se încearcă imaginarea mecanismului de realizare a compensării izostatice, se păşeşte pe un teren mai puţin sigur, alături de fapte intervenind ipoteze interpretative, adeseori suprasimplificatoare şi numai parţial justificate. Pentru schiţarea concepţiei actuale, în cadrul căreia este considerat astăzi echilibrul izostatic, este recomandabil să amintim pe scurt cele două concepţii, apărute aproape simultan, la mijlocul secolului trecut, care încearcă explicarea mecanismului compensării izostatice. Ele au reuşit să introducă oarecare ordine în acest domeniu, sistematizînd faptele şi polarizînd ideile, şi au contribuit cu elemente importante la elaborarea concepţiei actuale, ea însăşi încă departe de a fi perfect coerentă intrinsec şi în acord desăvîrşit cu toate datele de observaţie.

    Plecîndu-se de la ideea că este necesar ca efectele gravimetrice datorite neregularităţii distribuţiei maselor terestre superficiale să fie neutralizate de efectele unor neregularităţi antagoniste în distribuţia maselor mai profunde, s-a admis (Pratt) că aceasta s-ar realiza prin variaţii de densitate, în sensul şi de amploarea care ar asigura compensarea. Imaginea aluatului, care are o densitate cu atît mai scăzută cu cît el creşte mai mult, a fost transpusă în domeniul orogenezei, considerîndu-se că formarea munţilor este asociată cu o micşorare corespunzătoare a densităţii maselor care îi formează ca şi a celor de sub ei; invers, fundului oceanelor, care ar reprezenta o coborîre a suprafeţei Pămîntului în urma „tasării” crustei, i-ar corespunde densităţi crescute. În această concepţie izostatică, densitatea formaţiunilor de sub munţi ar trebui să fie mai mică decît a celor de sub cîmpiile vecine pe cînd a celor de sub bazinele marine trebuie să fie mai mare, pînă la o adîncime la care este realizată condiţia de a avea pentru toate compartimentele aceeaşi presiune.

    Sub suprafaţa corespunzătoare acestei adîncimi, numită suprafaţă de compensare şi situată la ceva mai mult de o sută de kilometri sub nivelul mării, echilibrul din interiorul Pămîntului devine hidrostatic sau cvazihidrostatic (dacă este vorba de mase cu proprietăţi vîscoase), după ce deasupra el fusese izostatic. Potrivit acestei concepţii, ceea ce este variabil de la un compartiment la altul al crustei terestre ca şi în porţiunile corespunzătoare de sub crustă, pînă la suprafaţa de compensare, este densitatea. Ea scade pentru compartimentele continentale şi creşte pentru cele oceanice, cu accentuări ale variaţiei, în sensul indicat, după altitudinile, respectiv adîncimile ce vin în vedere. Elementul constant pentru toate compartimentele este adîncimea suprafeţei de compensare.

    Cu acelaşi punct de plecare, cealaltă concepţie izostatică (Airy) foloseşte o imagine intuitivă diferită: aceea a unei plute pe apă, cu trunch

  19. -pentru Cristina,

    NU TE SUPARA DAR CATA DESTEPTACIUNE ATATA PROSTIE.
    NU ESTE CAZUL SA-TI ETALEZI PLAGIATURA, CAND OAMENII SUNT SPERIATI.MAI BINE TACI SAU SCRII CEVA SA INTELEAGA MAJORITATEA NU ELITA. PACAT DE TIMPUL PEIRDUT.
    NUTI

  20. Pentru NUTI :
    Eu cand am postat mesajul pentru care tu ma acuzi de plagiat (care si asa este taiat de admin la prelucrarea poentru postare), AM ATASAT SI ADRESA DE UNDE L-AM LUAT. Dar adminul taie toate adresele de web pe care eu le-am dat pana acum. Timpul care se pierde este al vostru oameni buni, pentru ca adminul, NU STIU DE CE , nu da drumul la mesajele ce sunt de buna credinta prin care vreau sa va informati, nicidecum sa fac reclama unor stiri importante.
    Si oamenii normal ca sunt speriati, din moment ce vine unul care habar nu are ce inseamna MAREE TECTONICA si o zice din repertoriul propriu : ” ca sa nu erupa ceva pe undeva” …..

  21. Fara suparare , totusi ce sunt mareele tectonice???Dupa atata poliloghie tot n-am inteles ce sunt !SI nu-s proasta.Admin cum de ai dat drumul la asa ceva?putea sa dea un link si termina povestea…

  22. sper sa nu fie nimic si din kte stiu park in ziua de 9 mai 2009 a fost un cutremur de 3 grade si la OTV spun k mai vine unul. E ADEVARAT??!!!!

  23. am vazut pe otv k in ziua de 9 mai 2009 a fost un cutremur de 3 grade in romania si ei mai spun k mai asteptam unul este adevarat??!!! T rog admin raspundemi

  24. pt toti de aici…terminati ma cu prostiile stati ca prostii pe marele blog a lu istrate si incepeti sa va plangeti..daca vreti sa aflati despre cutremure intrati pe foton pe institutul de fizica a pamantului

  25. va agitati degeaba oameni buni nu vedeti ca e o caterinca ? ba e alba ba e neagra, nimeni nu stie cand si daca o sa fie ceva , nu va e clar ? toti isi dau cu presupusul. un curtemur o sa fie , mereu sunt…iar daca o sa fie candva , cineva….. o sa spuna ,,eu l-am prezis,, asa poate sa faca oricine . nimeni nu poate da o data exacta.

  26. PENTRU CRISTINA

    Ati scris pentru noi ,doritorii de cunostiinte ,si ati impartasit din ceea ce stiti cu multa placere si daruire -va felicit si deasemenea apreciez pentru rabdarea de care ati dat dovada,scriind atat de bine si frumos.FELICITARI!!!

  27. Buna seara,as vrea sa ii raspund lui Octavian daca e posibil.Daca urmareai situl regulat,vedeai ca sa facut deja un program pt rugaciuni:10 mai intre 20.15-20.25,21.15-21.25,22.15-22.25,iar de maine incepand de la 20.00 pana la 20.20.Multumesc

  28. Admin. ce veşti mai ai pentru noi?Se anunţă ceva pentru această seară, ceva care să ne pună vieţile în pericol ?Este trecut de 9 şi încă nu avem veşti de la tine. Te rog spune-ne ceva să ne liniştim sau să ne luăm măsuri. Sunt foarte, foarte speriată şi …Te rog din suflet dă-ne cât mai curând o veste. o aşteptîm cu nerîbdare.Mulţumesc

Adauga un comentariu

This site is protected by WP-CopyRightPro